Trenul vietii

  acum ceva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren.
     O lectura foarte interesanta!

 viata este ca o calatorie cu trenul: urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.

atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri. din pacate, adevarul este altfel. ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

 e drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

altii gasesc numai tristete pe parcursul  calatoriei.

 si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el. unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic...unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.

 ne mira faptul ca unii pasageri,  pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. bineinteles noi nu ne lasam opriti si ne straduim sa-i gasim  si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam in vagonul lor.

din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat. nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri....dar fara intoarcere. deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil. sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam  ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra. si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga. 

 misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi. cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....

da, cred acest lucru.

 despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren. ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.

    dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala.  sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe.